9 mai – Ziua Națională a Portului Tradițional
Costumul popular românesc își are rădăcinile în portul strămoșilor daci, geți și traci și se aseamănă cu cel al altor popoare din Peninsula Balcanică. Cea mai veche mărturisire iconografică a felului în care se îmbrăcau oamenii din spațiul românesc a fost descoperită în zona Craiovei, sub forma unor figurine ceramice care datează din neolitic (10.000-4.500 de ani î.Hr.), din epoca pietrei. Pe aceste statuete se disting desene ale croiului pieselor de bază: cămașa, catrința, opregul cu ciucuri.
Alexandru Odobescu, autorul unui tratat de istoria arheologiei, remarca, la mijlocul secolului al 19-lea, că există numeroase similitudini între costumul popular românesc și cel al dacilor, așa cum este reprezentat el pe Columna lui Traian de la Roma. În acele reprezentații, cămașa cu mâneci lungi era strânsă la mijloc și crestată la poale pe ambele părți, ițarii și opincile acopereau picioarele, iar sarica atârna pe umeri. Femeile erau portretizate purtând văluri similare maramelor româncelor. Mai târziu, într-un document descoperit în piatră în zona Adamclisi, reîntâlnim cămașa încrețită la gât și fota. Mai târziu, în epoca bronzului, dovezile arheologice atestă salbele purtate la gât și cusăturile de pe haine. Pânza era cusută de bătrânele satului în casă, la războiul de țesut. Începând cu secolul al 20-lea, apar pânzele fine, iar după anii ‘40, marchizetul, o pânză industrială.
Costumul popular românesc reprezintă una dintre mărturiile de seamă ale culturii acestui popor. De-a lungul istoriei, piesele de bază s-au menținut, iar progresul s-a remarcat mai ales în înfrumusețarea ținutei și mai puțin în schimbările croielii. În cele ce urmează, poți afla câteva lucruri despre istoria portului popular românesc, care sunt elementele unei ținute tradiționale, precum și cum arată costumul popular în diferite zone ale țării.În evoluția costumului popular românesc, se disting trei etape:
Prima etapă – au apărut diferențieri între oamenii care locuiau pe teritoriile românești și vecini. De asemenea, apar primele diferențe în motive și stiluri între zonele țării, dar și culori sau modele diferite în funcție de vârstă sau statutul social;
A doua etapă – are loc odată cu dezvoltarea economică și revoluția industrială. Materialele începeau să fie create industrial și nu în casă. Portul popular încă era țesut în casă, însă materialele se găseau mai ușor. În aceeași perioadă, au apărut primele piese cu influență urbană, iar un exemplu în acest sens este înlocuirea maramei albe cu năframa;
A treia etapă – costumul popular a început să fie înlocuit de hainele comune, numite „de oraș” și să nu mai fie purtate la sat decât ocazional (la biserică, nuntă, botez etc.). Astăzi, portul popular se mai găsește în special pentru a promova tradiția în cadrul unor evenimente regionale sau al sărbătorilor specifice anumitor zone.
Chiar dacă, la început, materiile prime se produceau în gospodăriile țărănești, iar tehnica era una modestă, modelele realizate erau de o măiestrie artistică uimitoare. Predominau ornamentele și broderiile din fire colorate în culori vegetale. De asemenea, erau folosite materiale tradiționale precum bumbacul, inul, cânepa, borangicul (cel puțin în ultimii 200 de ani) și lâna. Cămășile erau croite din pânză de in, cânepă sau bumbac, țesute în două ițe, iar ițarii se croiau din două sau patru ițe. În general, pânza cu fir gros era folosită în Transilvania și Moldova, în timp ce în zone precum Oltenia, Dobrogea sau Muntenia, firul era subțire și trebuia răsucit.
Costumul popular era diferit de la o regiune la alta, dar și în cadrul aceleiași zone. Diferențele apărute depindeau de profesie, ocazie, anotimp, sex și vârstă. De exemplu, piesele folosite pentru lucrul câmpului erau simple, fără ornamente. La femei, diferența majoră era găteala capului, pentru a deosebi tinerele de femeile căsătorite. De regulă, costumul popular femeiesc era format din cămașă, poală și piesa de la brâu în jos (care varia de la o regiune la alta). Aceasta se numea, în funcție de zonă, „catrință”, „vălnic”, „opreg” sau „fotă” și era țesută din lână cu ornamente mai simple sau mai complexe, în funcție de ocazie. Găteala capului era compusă din maramă, năframă, ceapsă ori cunună. Indiferent de materialul folosit (in, cânepă, lână), predomina culoarea albă. Costumul popular bărbătesc, prin comparație, era mult mai simplu. Portul era format dintr-o cămașă lungă, în estul și sudul țării, și ceva mai scurtă, dar mai largă, în vest și nord, croită din pânză sau postav țesut în casă. Brâul și chimirul din piele erau așezate peste cămașă. În sezonul rece, peste brâu se mai punea o haină de postav cu ornamente frumoase sau cojoace din piele și pieptare. Tot iarna sau la munte, se mai purtau sarica sau căciula, cu motive care aminteau de portul dacic. Ornamentele erau simple și inspirate din natură: păsări, animale, flori.
În costumele populare, exista un echilibru în cromatică, iar culorile sobre erau combinate armonios cu nuanțe de roșu, cafeniu închis, albastru, verde și violet. În general, femeile tinere purtau costume viu colorate, bărbații – cel mult 2-3 culori, iar vârstnicii purtau ținute închise la culoare. (Sursa de informare https://incotro.olx.ro/costumele-populare-romanesti…/)